Starbucks Double Chocolaty Chip Frappuccino

sâmbătă, 16 februarie 2013

Proiect despre sacrificiile umane la civilizatiile precolumibiene

Sacrificiile umane la civilizaţiile precolumbiene: aztecii, incaşii, mayaşii
 Ana Octavia Georoceanu, clasa a VI-a A
 Aztecii Aztecii s-au stabilit în Marele Podiş Mexican în jurul anului 1345 e.n. „conduşi” fiind de zeul lor protector spre un „pământ al făgăduinţei”. În această fază de organizare aztecii erau guvernaţi de preoţi, jertfeau copii zeului ploii şi credeau în venirea unui Mesia salvator. Probabil aspectul cel mai crud al religiei aztecilor era sacrificiul uman. Victimele erau, de obicei, sclavi sau războinici duşmani capturaţi (în ultima perioadă soldaţi spanioli). O victorie militară, o sărbătoare, o încoronare, o înmormântare, un ospăţ, totul era un pretext bun, o ocazie, ba chiar şi o obligaţie de a aduce sacrificii umane. Dar deosebirea dintre azteci şi celelalte popoare care practicau acest ritual nu era numai de ordinul cantitativ al celor sacrificaţi, ci şi de sensul pe care aztecii îl dădeau acestui act sângeros de cult. Aztecii nu făceau sacrificiile în nici un caz din sadism, ci din convingerea unei necesităţi supreme, absolute, dintr-o profundă credinţă religioasă prin care se încerca îmbunarea sau răsplătirea zeilor. Forma actului sacrificial era concepută în funcţie de ocazia, de sărbătoarea sau de natura divinităţii căreia sacrificiul îi era închinat. Astfel, victima dedicată zeului focului era arsă pe rug; cea închinată zeului ploii era înecată; cea închinată zeului vânătorii era străpunsă cu săgeţi ş.a.m.d. După care, în forma cea mai comună, victimei i se scotea inima cu ajutorul unui cuţit şi se depunea pe altar în vasul sacrificial. Numeroase ceremonii se terminau cu moartea unor voluntari, care considerau sacrificiul uman ca un destin onorabil adesea căutat: războinicul, murind pe piatra templului, devenea un semizeu, un nemuritor. În unele cazuri, sacrificiul se termina într-o comuniune în care se mânca din carnea celui oferit zeilor. Incaşii Incaşii au ajuns pe platoul peruvian prin jurul anului 1200 e.n. Faţă de elementele culturale ale localnicilor n-au adus nimic nou, în afară de spiritul lor războinic şi de o excepţională capacitate de organizare în toate domeniile. Într-un timp scurt au cucerit pe o rază de 3000 de kilometri aproximativ 500 de triburi, integrându-le într-un sistem de organizare extrem de precis. Suveranul purta numele de Inca, de unde numele de „popor al lui Inca”. Nu se ştie cu siguranţă dacă în timpul celebrărilor religioase se făceau şi sacrificii umane. În mod sigur nu erau practicate în mod sistematic ca în Mexic. Totuşi s-au găsit rămăşiţe ale fecioarelor Soarelui, preotese cereşti, a căror moarte a fost violentă, deşi au fost înmormântate cu obiectele familiare ca în cazul persoanelor obişnuite. De altfel, majoritatea cronicarilor fac referire la aceste sacrificii, însă această practică era o excepţie. Tocmai pentru că erau excepţii, sacrificiile umane erau socotite cele mai importante dintre sacrificii şi se făceau numai cu ocaziile cele mai solemne, sau cele mai grave: încoronarea unui împărat, epidemii, foamete sau război. Mayaşii Se crede că locul origine al poporului Maya ar fi podişul Guatemalei. Se presupune că până în secolul al IV-lea d.H. religia mayaşilor se rezuma la un simplu cult al forţelor naturii personificate, şi că riturile religioase le oficia capul familiei. Apoi, odată cu evoluţia societăţii, religia a luat o formă mult mai complexă şi mai elaborată. Sacrificiile, sub diverse forme, jucau un rol important în cadrul religiei mayaşe. Sacrificiile umane destinate să garanteze sănătatea unui popor a cărui viaţă se afla la mila forţelor naturii ce făceau existenţa nesigură, necesitau un mare număr de victime, în special prizonieri de război, dar nu se poate neglija nici sacrificarea femeilor şi a copiilor. Colorată în albastru (culoarea sacrificiului) şi purificată prin post, victima era condusă în locul destinat ceremoniei. La sfârşitul unui ritual simbolic, ea era ucisă prin scoaterea inimii cu ajutorul unui cuţit. Cu sângele ei se stropeau apoi din belşug imaginile zeilor. Ritualurile sângeroase, pe lângă sacrificiile umane şi de animale, mai constau şi în mutilări voluntare, prin care practicanţii îşi sfâşiau urechile, obrajii, limba şi alte părţi ale corpului pentru a sângera. Astfel, suveranii şi clasele superioare îşi sacrificau sângele de origine regală zeilor, impresionând sau identificându-se astfel cu forţele cărora li se adresau.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu