Copacul în arta tradițională românească de Ana Octavia Georoceanu
clasa a VI-a A, Școala Gimnazială Grigore Moisil, Ploiești
 Arta populară îndeplineşte, în strânsă corelaţie cu funcţiile concrete ale obiectelor şi funcţia de artă decorativă. Aceasta reiese fie din vreun motiv ornamental aplicat pe suprafaţa obiectelor de artă, fie din forma bună stilizată şi adecvată scopului a acestor obiecte. Câmpurile ornamentale ale suprafeţei ce suportă decoraţia pot conţine şi unele elemente cu alt rost decât cel pur estetic şi anume unul magic, religios sau alt atribut social-practic. Cu toate că „ornamentul are funcţia unei decoraţiuni” , realismul acestuia se afirmă prin comunicarea unui anumit înţeles preluat din realitatea concretă, prelucrat în contextul artei populare şi se constituie ca depozit al tainelor . Arta ornamentală constituie una din cele mai veridice modalităţi de colective ale fiecărei etnii, comunicare etnoculturală, iar totodată şi de sistematizare colectivă a reprezentărilor din lumea înconjurătoare, corespunzătoare stadiului de dezvoltare şi ţelurilor specifice fiecărei comunităţi. Ornamentul e un „alfabet” ce aduce dovezi, documente etnografice şi istorice cu ajutorul cărora se pot determina evoluţia culturală şi spirituală aunui popor, stilul unei zone dar şi evoluţia parcursă de modul de viaţă desfăşurat în sânul comunităţiirespective. Ca să înţelegem rolul copacului în viaţa omului, trebuie să ne raportăm la timpurile arhaice, la primele unelte (bucăţi de piatră sau lemn), la paleoliticul mijlociu în care omul îşi construieşte adăposturi ad-hoc, suliţe de lemn, descoperă toporul de piatră cu ajutorul căruia confecţionează grosolan, e drept, primele unelte de lemn. Lemnul, materie ideală pentru prelucrare, se îndepărtează tot mai mult de forma lui naturală prin cioplire, îmbrăcând forme cu un aspect cât de cât artistic. Pomul vieţii Acest motiv mai este numit arborele vieţii şi e prezent în mai multe mitologii între care şi cea biblică, iar ca imagine plastică se întâlneşte în variate forme în arta multor popoare din Europa şi Asia. Mitologic, acest arbore întruchipează visul omului, cel al „tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte”. Acest mit se înfăţişează oarecum constant, e vorba în esenţă de un copac ale cărui fructe sau a cărui sevă sunt elixire ale vieţii. În coroana lui stau păsări sau animale înfricoşătoare ce păzesc aceste fructe. În folclorul românesc pomul vieţii se confundă cu mărul care rodeşte mere de aur din basmul „Prâslea cel voinic şi merele de aur”. Pe teritoriul românesc se întâlnesc din epoci diferite trei tipare plastice ale pomului vieţii: cel elenistic – mai ales în sudul ţării, cel iranian – în Moldova şi în Transilvania şi cel traco-dacic cu o răspândire generală. Tiparul elenistic prezintă o geometrizare vădită a arborelui, a tufei sau a florilor şi a păsărilor. La unele variante vasul este foarte mic, aproape dispărut sub buchetul bogat al florii. Tiparul iranian se compune dintr-un copac cu coroana destul de mare şi cu rădăcina îngroşată ca un triunghi simbolizând izvorul. Lateral copacul e păzit de păsări, animale sau figuri antropomorfe. Ca simbol străvechi, originea lui e plasată în Persia. Acest tipar apare cu o frecvenţă sporită în Moldova secolului al XIX-lea. În Transilvania tiparul iranian e prezent pictural atât pe mobilierul românesc, cât şi pe cel săsesc sau unguresc. Tiparul traco-dac a căpătat o răspândire generală. El reprezintă un brad cu sau fără rădăcină sau chiar o ramură de brad. Datorită vechimii sale, păsările însoţitoare lipsesc. Bradul figurează, aşadar, singur, fără niciun element ajutător. În domeniul arhitecturii populare, a decorării lemnului, a pieselor de mobilier, motivul bradului este folosit frecvent datorită uşurinţei scrijelării şi a poziţiei unghiulare a ramurilor faţă de trunchi. Între piesele de mobilier, este semnificativă apariţia bradului pe lada de zestre, aşa cum este în prezent ca pom al nunţii, împodobit şi pus la poartă sau pe casă. În concluzie, dacă tradiţia constituie forţa potenţială a inovaţiei, aceasta, la rândul ei, constituie elementul permanent creator în viaţa de zi cu zi. Unul din imperativele realizării unor inovaţii îl constituie cunoaşterea, înţelegerea şi referirea creatoare la tradiţie, respectarea ei şi integrarea în procesul contemporan de creaţie.