Povestirea cu care am fost publicata in volumul "Ce poti face cu doua cuvinte?-Juniorii

Dulapul magic de Ana Octavia Georoceanu
 clasa a V- a A
Școala cu clasele I-VIII “Grigore Moisil”, Ploiești, jud. Prahova

A fost odată ca niciodată, că de s-ar întâmpla în prezent, nimeni n-ar mai fi atent, într-un tărâm departe, departe de al nostru (dar care seamană mult cu cel al oamenilor, în anumite privințe) , un oraș numit Cetatea Poveștilor. Orașul era locuit de zâne, elfi, unicorni și alte creaturi magice. Printre ele se număra o zână mititcă, cu nasul cârn, păr buclat și mulți pistrui jucăuși (să știți ca seamănă cu mine!), pe care o chema Lilica Mititica. Zâna era însă foarte supărată, pentru că, dintre toate zânele, era singura care nu avea aripi. Nu că și le pierduse pe undeva, ci , pur și simplu, așa se născuse. Nu vă spun cum râdeau de ea celelalte zâne, cum o ironizau mereu și cat de tristă era Lilica tot timpul. Într-o zi, pe când zânele se relaxau jucând Imagine Town sau conversând pe Facebook (să știți că și pe tărâmul magic pătrunsese un pic de tehnologie), un unicorn violet a venit în goană strigând panicat: - Se apropie de cetate un dragon uriaș, care scuipă tot felul de resturi și ambalaje nereciclabile! Fugiți și adăpostiți-vă, până nu vă îngroapă în gunoi!!! Aproape tot tărâmul magic a dispărut sub un munte de ambalaje și de resturi de mâncare, din cauza acestei înspăimântătoare creaturi malefice! Fugiți!!! Toți locuitorii orașului au început să fugă care încotro, răsturnând tarabele din piață sau platourile cu prăjituri de la cofetăriile din centru. Un zmeu cu treisprezece capete, a lovit-o în fuga lui pe Lilica, iar ea se rostogoli ca o minge de fotbal până în mijlocul pieței rămase pustii. Zâna se simtea amețită și i se părea că vibrează tot pământul cu ea. De fapt, pământul chiar vibra, pentru că intrase în oraș maleficul dragon, însă zâna era prea zăpăcită ca să-și dea seama, mai ales că peste tot plutea un praf gros de două degete. Când ridică în sfârșit privirea, așteptând ca lumina zilei să limpezească locul în care se afla, observă că se afla chiar lângă laba uriașă a dragonului. I se făcu frică și crezu că-si va găsi sfârșitul în meniul acestuia, digerată printre atâtea resturi dezgustătoare. Dragonul însă părea că avea alte treburi, căci se asezase pe un scaun de plastic de la ceainăria din fața Teatrului de păpuși, scaun pe care oricum îl făcuse praf sub greutatea lui și se scobea între măsele cu piciorul metalic al unei mese de biliard de la Clubul unicornilor sportivi. Zânei nu i se păru prea înfricoșător, cum stătea așa, ci mai degrabă, părea trist și frământat de durere, căci scâncea încetișor (ca un bubuit de tobe, de fapt, însă vorbim de un dragon uriaș) și o lacrimă imensă i se scurgea pe obrazul prăfuit. Lilica vru să se retragă discret, dar se împiedică de un pahar de plastic de la McDonalds, scuipat acum câteva clipe de dragon și căzu peste o farfurie de porțelan din seria revistei Să gătim cu Tom si Jerry (din cele pe care le avea și ea în dulapul din bucătărie). Farfuria se sparse, iar dragonul se întoarse spre ea, își puse pe nas niște ochelari cu rama roșie și, trăgându-și nasul, (Lilica găsi gestul dezgustător și total nepoliticos) întrebă: - Cine e acolo? Lilica încremeni. - Cine e acolo? repetă bubuitor dragonul și o căută cu privirea. “De data asta m-am ars! “și-a zis Lilica, încremenită de groază. Și, de parcă nu era îngrozită suficient, o labă uriașă o prinse de spatele rochiței de borangic roz pe care o purta și o ridică în aer. Dragonul o apropie de ochelarii săi și o privi curios. Zâna era amețită de mirosul respirației sale, gândind că sigur dragonul nu se mai spălase pe dinți de când se născuse. - Sunt Lilica Mititica, răspunse ea cu un strigăt, sperând că dragonul o va auzi. Sunt o zână mică și nevinovată. Sunt minusculă, de fapt, nu ți-aș ajunge nici pe-o măsea și apoi, am un gust groaznic, sunt sigură. - Eu nu mănânc zâne, răspunse dragonul, sunt vegetarian și-mi plac atât de mult cartofii prăjiți și porumbul fiert de la fast-food, că le înghit cu ambalaj cu tot. A, și sucurile, gemul de fructe și dulceața de nuci verzi. Dar de când am mâncat atâtea nimicuri, m-am trezit cu o durere incredibilă de măsea. De aceea scuip resturile meselor mele, nu mă pot abține de durere. Îmi pare rău că am îngropat tărâmul magic în gunoaie. Eu mă consider un tip de treabă și nu doresc răul nimănui, dacă sunt lăsat în pace. Am venit în orașul vostru pentru a căuta lacrima de cristal. Știi ceva despre asta? Lilicăi nu-i venea să-și creadă urechilor (la început credea că doar jucase teatru). Ba chiar i se făcuse milă de bietul dragon. O duruse și pe ea măseaua odată și nu mai voia să-și amintească de cumplitul chin. - Nu știu nimic despre așa ceva, domnule dragon, țipă ea. Dar îi pot întreba pe ceilalți. - Nu-i nevoie să țipi, nu sunt surd. Am un auz excelent, chiar dacă tu ești așa de mică, zise dragonul. Și spui că cineva din orașul tău ar putea ști despre ce vorbesc? - Păi, da, în orașul nostru trăiesc o mulțime de vrăjitori și se știe prea bine că ăștia își bagă nasul peste tot, replică zâna. Am să-l intreb pe bunul meu prieten, Harry Potter, poate ai auzit de el, toți copiii îl adoră! Însă te-aș ruga să mă pui mai întâi jos. Rochița mea nu mai rezistă și să știi că am dat 300 de aripi de licurici schimbători pe ea ( ca să nu mai vorbim că e de la “Zara”, gândi zâna). Dar la ce-ți trebuie o lacimă de cristal? - Bunica mea zicea că e singurul remediu pentru durerea de măsele a dragonilor. Mereu am crezut că e doar o poveste, însă acuma sunt decis să încerc orice. Se spune că lacrimile de cristal cresc numai în peșterile din preajma orașului vostru. Dacă n-o exista așa ceva și dacă n-o merge nici asta, jur să mă sinucid, pe cuvânt de dragon! se smiorcăi acesta. - Să ne grăbim, zise Lilica. Însă deodată se simti iarăsi ridicată în aer , iar dragonul o aseză pe umărul lui. - Zânele n-ar trebui să aibă aripi? întrebă dragonul. - Există zâne și fără aripi, să știi, se răsti jignită Lilica, gândind că dragonul este un necioplit. În sfârșit, după ce urcară un deal, bătură la ușa căsuței lui Harry Potter. Noroc că acesta își lustruia colecția de baghete magice pe care le scosese din dulapul său de abanos și era disponibil. Ascultă cu atenție întreaga poveste și, consultându-și globul de cristal, văzu că în Peștera Speranței existau într-adevăr lacrimi de cristal. Dragonul sări în sus de bucurie, dar vrăjitorul completă: - Intrarea în peșteră este foarte îngustă, iar înăuntru se află un elf bătrân care nu lasă pe nimeni să intre, până cand nu îndeplinește trei porunci, nu știu eu care. Lacrimile de cristal sunt rare și foarte căutate și pentru alte leacuri, așa că trebuie să te dovedești demn s-o capeți. Dragonul era disperat, gândindu-se că nu va putea niciodată să intre în peșteră și să rezolve sarcinile (oricum era cam greu de cap, mereu rămanea corigent la câte o materie în timpul școlii). Generoasă cum era, Lilica se oferi să-l ajute (tot se săturase de ironiile suratelor ei, așa că i-ar fi prins bine o călătorie). Deci, cei doi porniră la drum. Trebuia să iasă din oraș și să suie colina căpcăunilor, apoi să traverseze heleșteul peștilor călători și astfel să ajungă la destinație. Norocul zânei era că dragonul mergea rapid, cu pașii lui mari și era destul de comod pe umărul lui, deși o cam enervau mulțumirile continue ale acestuia. Trecură mai întâi peste frumoasa colină a căpcăunilor. Aici întâlniră un căpcăun trist, care ședea pe un bolovan cu capul în mâini. - Ce s-a întâmplat, domnule căpcăun ? întrebă politicoasă Lilica, după ce se prezentaseră corespunzător. - Vreau să plec din țara asta, fiindcă toți căpcăunii râd de mine. Nu vreau să mă bat și nu-mi place să sperii copiii, mie îmi plac florile și îmi place să citesc povești. Sunt pasionat de teatru și aș dori să ajung actor. Lilica știa cum se simțea căpcăunul, de aceea îl invită și pe el la drum. Și plecară toți trei spre heleșteul peștilor călători. Ajunseră a doua zi dimineața, după ce se odihniră puțin în casa căpcăunului, unde băură un delicios ceai de fructe și gustară un sandviș cu polen de margaretă albastră (cel mai bun!). Aici, întalniră un peștișor verzui, cu ochii bulbucați, care stătea la marginea heleșteului și încerca apa cu o aripioară. Drumeților li se păru ciudat, deși se știa că peștișorii călători ies adesea pe uscat și pleacă în călătorii de afaceri ( sunt niște agenți de vânzări foarte buni!). Însă după ce-și terminau treburile, se întorceau întotdeauna în apă, căci acolo era casa lor. După ce se prezentară și-și spuseră povestea, aflară de la peștișor că și el era trist, pentru că frații lui nu-l acceptau. Era alergic la alge, stuf și trestie și nu-i făcea bine să stea prea mult în heleșteu, spre hazul celorlalți peștișori. Așa că voia și el să plece definitiv și să se stabilească undeva pe o insulă tropicală, unde nu era deloc stuf, numai nisip, căci tare îi mai plăcea să construiască frumos castele. Călătorii deciseră să meargă împreună la drum. Nu trecu mult și dădură peste peștera pe care o căutau. Nu era greu s-o vezi, deoarece avea o firmă cu leduri colorate și-o reclamă de-ți lua ochii (probabil era foarte căutată). - O să intru eu, zise zâna. Așteptați-mă aici! Puțin emoționată, zâna intră prin ușița minusculă din spatele reclamei colorate. Nu făcu mai mult de doi pași și eflul bătrân, așezat comod la biroul său, o opri. - Să nu-mi spui că și tu ai venit pentru o lacrimă de cristal, mormăi el. Cred că știi că trebuie să îndeplinești trei sarcini, înainte de a o căpăta. - Desigur, domnule elf. Și care sunt cele trei sarcini? - Păi, mai întâi trebuie să pui la punct sala de așteptare. Ghivecele cu flori arată jalnic. Trebuie să faci trandafirii mei să crească din nou. Apoi, piscina trebuie curățată, iar nisipul din preajma ei trebuie și el rearanjat. În final, trebuie să mă ajuți să-mi repar laptopul. S-a stricat ultima oară când m-am jucat Solitaire. În plus, lacrimile de cristal cresc într-un dulap magic, păzit de duhul dulapului, care nu-ți va deschide ușa decât dăcă o să joci o mică piesă de teatru pentru el (să știi că se cam plictisește acolo singur!). Poți s-o faci? - O să încerc, domnule elf, însă o să am nevoie de prietenii mei. Pot intra și ei aici? - Bineînțeles, odată ce a intrat cineva pe ușița magică, intrarea se va deschide oricui îl însoțește. Poftiți, vă rog! invită elful pe tovarășii Lilicăi. Peștișorul și căpcăunul intrară imediat, însă dragonul rămase afară să se vaite de durere (oricum era prea mare și pentru o intrare obișnuită). Mai întâi, căpcăunul mătură rapid sala de așteptare, aranjă mesele și scaunele, apoi udă ghivecele, le schimbă pământul cu un amestec pe care-l inventase el și, ca prin farmec, (doar suntem într-o poveste) răsăriră cei mai frumoși trandafiri pe care bătrânul elf îi văzuse vreodată. Apoi peștișorul se puse la treabă. Cum piscina nu avea alge sau stuf, îi fu foarte ușor să se scufunde și să adune frunzele și rămurelele căzute și , mai ales, să aranjeze nisipul, construind două magnifice castele pe marginea piscinei. Veni și rândul laptopului. Peștișorul și căpcăunul se declarară învinși; habar nu aveau cum să deschidă unul, darămite să-l repare. Lilica era în elementul ei. N-o fi având ea aripi, însă la informatică se pricepea de minune. Îi plăcuse mereu să-și bage nasul pe la placa de bază (avea și lipsa aripilor un avantaj, nu se putea întrece toată ziua în zbor), prin unitatea centrală, ba chiar nici placa video nu-i scăpase. De aftfel, laptopul nu avea nevoie decât de o resetare și de o instalare a unui antivirus mai performant. Foarte bucuros, elful cel bătrân le mulțumi din inimă și le dezvălui camera care adăpostea dulapul magic. Acum, cei trei prieteni se aflau în încurcătură. Cum să pună ei în scenă un spectacol de teatru care să-i placă duhului? Căpcăunul, pasionat de teatru cum era, se gândi să recite fiecare câte un catren compus chiar de el. Așa că, a doua zi dimineată, cam obosiți, pentru că repetaseră toată noaptea, prietenii se strânseră în fața dulapului, unde Lilica, după ce făcu o reverență grațioasă, începu să recite: Sunt zâna Lilica cea mititică, Sunt eu mică, dar sunt fără frică Și am venit la dumneata Pe dragon a-l ajuta. Veni rândul peștișorului, care, puțin emoționat, făcu o piruetă pe codiță și zise: Eu sunt peștișorul călător, Dar de afaceri nu-s amator. Nu vreau lacrima de cristal pentru mine, Ci pentru a dragonului măsea de minte. Căpcăunul, însă, se întrecu pe sine. Intră în pași de step și începu să cânte: Eu sunt căpcăunul cel blajin, Sunt pasionat de teatru, toți o știm, Sper să-l distrez pe duh cu arta mea Și astfel, lacrima de cristal să ne-o dea. Nu vă mai povestesc ce încântat a fost duhul, nu atât pentu ceea ce auzise, ci pentru bunătatea celor trei prieteni, care făcuseră călătoria ca să-l ajute pe bietul dragon. Le dărui cu plăcere una din lacrimile sale prețioase și-i lăudă pentru recitalul lor. Apoi, cei trei se grăbiră să iasă afară și să-i dea bietului dragon remediul. Cum înghiți leacul, acesta sări în picioare revigorat. - Ca recunoștință pentru tot ce-ați făcut pentru mine, o să curăț imediat Tărâmul Poveștilor de gunoi. Și, bătând din aripile sale uriașe, strânse degrabă într-un morman imens toate resturile, pe care le arse cu răsuflarea lui de foc, dincolo de oraș. Toată lumea era teribil de fericită că acel cosmar se sfârșise, iar regina zânelor îi răsplăti pe cei trei eroi. Lilicăi ii dărui o pereche de aripioare roz (care se asortau cu rochița ei preferată), peștișorului îi vindecă alergia și-i oferi un sejur de 7 zile la un hotel de 5 stele din Hawaii, iar căpcăunilor le povesti despre faptele tovarășului lor curajos și altruist. Aceștia fură impresionați și-l primiră cu urale pe căpcăunul cel blând, cerându-i sfaturi despre creșterea trandafirilor și construindu-i degrabă o scenă pe care să le recite și lor catrenele lui. Și uite așa, v-am spus povestea mea. Eu capul mi l-am bătut și sper că basmul v-a plăcut. Și dacă nu v-o plăcea, inventați voi altceva.